In Cordillera Blanca nu ai sa gasesti cei mai inalti munti din lume, nici macar cel mai inalt varf din intregul continent, sud sau nord american, dar cu siguranta aici se afla cei mai frumosi munti din lume. Imi vin in minte trei nume: Alpamayo, Hunadoy sau Artesonraju. Cordillera Blanca se afla in Peru si face parte dintr-un lant muntos mai vast cunoscut sub numele de Anzi, lant muntos ce se intinde pe intregul continent Sud-American.
Anul acesta a fost organizata o expeditie romaneasca in Cordillera Blanca, expeditie la care am participat si eu. Echipa expeditiei a fost formata din patru oameni, patru membri ai Clubului Alpin Roman Sectia Universitara Cluj Napoca. Eu am avut de indeplinit doua sarcini, una de coleg de coarda de nadejde si una de fotograf al expeditiei. Partea cu colegul de coarda zic eu ca am dus-o la bun sfarsit cu brio, spun asta pentru ca am ajuns toti acasa vii si nevatamati. Partea cu fotograful expeditiei va las pe voi sa decideti.
Cordillera Huayhuash, lant muntos vecin Cordillerei Blanca vazuta de pe varful lui Ishinca
In Huaraz ca in New York, aglomeratie
Alex pe primul varf urcat in expeditie, alaturi de Nikon D800E
Numele meu este Alexandru Sava, sunt membru a Clubului Alpin Roman Sectia Universitara Cluj Napoca, de profesie, fotograf. Specialitatea mea este fotografia alpina, asa cum imi place mie s-o numesc. Anul acesta, cu bunavointa prietenilor de la Nikon Romania, am avut ocazia sa testez noul Nikon D800E in locuri unde cu siguranta nu a mai ajuns pana acum si anume in inima muntilor la altitudini de peste 6000 de metri. Aparatul este unul fantastic si la doua zile dupa ce l-am inapoiat mi-am comandat si eu unul.
Intorcandu-ne la expeditia noastra, am plecat din Romania cu gandul de a urca trei varfuri tehnice din Cordillera Blanca in stil alpin pe o perioada de 40 de zile. Ascensiunea in stil alpin este cel mai pur mod de a ajung pe varful muntelui, se urca cu echipament minim, ratii de mancare la limita, nu se percepe ajutor din exterior, nu se folosesc corzi fixe sau oxigen suplimentar, esti tu si muntele.
De ce Nikon D800E? Toata lumea stie ca pe munte iti iei un aparat mic si usor, asta a fost si alegerea colegilor mei de echipa. Pentru mine calitatea fotografiilor reprezinta o prioritate. Puteam desigur sa optez pentru fratii mai mari, cum ar fi Nikon D4 sau Nikon D3x. Nu am facut acest lucru din cauza ca sunt prea mari si prea grele, Nikon D800/D800E impacheteaza calitatea fratilor mai mari intr-un corp mai robust si usor. Cu toate ca este mai mic, constructia din magneziu ii da calitatile unui tanc. Este foarte bine lucrat si facut sa indure capriciile naturii si uneori neatentiile utilizatorului. L-am folosit la peste 6300 de metri pe Chopicalqui, pe viscol, lapovita si ploaie, a stat in caldura sau ger ingrozitor, dar niciodata nu a incetat sa functioneze, este cu adevarat un aparat bine construit.
Planurile facute de acasa nu coincid totdeauna cu situatia de pe teren, mai ales in alpinism. Dintre varfurile propuse de noi, am facut ascensiunea pe Alpamayo, cu o tentativa pe Hunadoy si o reusita neasteptata pe un alt varf si anume Chopicalqui, cel mai inalt varf urcat in expeditie.
Rasarit in Huaraz, vazut de pe hostelul Caroline
Vedeta pentru o zi
Tinere peruane la una din multiplele parade din Huaraz
Peru este o tara mai putin dezvoltata decat Romania si care a fost lovita de catastrofe naturale de proportii uriase. Aceasta se afla in asa numitul Lant de foc al Pacificului, zona extrem de activa din punct de vedere seismic. Aceasta tara a indurat cea mai mare avalasa de zapada din istorie, dar si cea mai mare alunecare de teren din istorie. Ambele tragedii au avut loc sub varful Huascaran, cel mai inalt varf din Cordillera Blanca cu 6768 de metri, avalansa de zapada curmand vietile a peste 6.000 de oameni in 1962 si cea de pamant a mai bine de 20.000 de oameni in 1972.
Desi au fost loviti dur au continuat sa lupte. Astazi orasele de la baza muntilor sunt dominate de case neterminate, putine avand acoperisuri. Huaraz, orasul de unde se pleaca in majoritatea expeditiilor din Cordillera Blanca arata ca si un oras care abia se construieste. Oamenii de aici sunt primitori, dar si foarte orientati spre comert, daca esti un “gringo” cum le place lor sa le zica strainilor, atunci trebuie sa inveti o fraza si anume “No gracias!” tradus pe romaneste, „nu multumesc”! Toti vor parca sa scoata un ban de pe urma ta, toti vor sa-ti vanda cate ceva.
“Cuy” este numele unui animalut care face parte din mancarea traditionala peruana, noi il cunoastem sub numele de porcusor de guinea. La gust este foarte bun, da, l-am mancat si eu, dar asta din greseala, nu prea am stiut ce mananc, am aflat mai tarziu. Ce pot spune este ca a fost bun la gust, dar probabil nu voi mai manca porcusori de guinea in viata mea. Principalul motiv este ca fara blanita lui, arata ca un sobolan. Pe perioada sederii noastre in Huaraz, meniul principal a fost “pollo a la brasa”, adica pui rotisat, cu cartofi prajiti si salata, meniul este destul de ieftin si mai apropiat de mancarea cu care suntem obisnuiti in Romania, asta nu inseamna ca nu am incercat mancarurile specifice, as enumera dar din pacate nu le mai tin minte numele.
In perioada expeditiilor, Huaraz este impanzit de straini de peste tot din lume, trekkeri, alpinisti, cataratori dar si simpli turisti, toti veniti sa vada frumusetile din Cordillera Blanca. Desi eram gringos, toata lumea se purta frumos si ne respectau, asta pentru ca mare parte din veniturile acestui oras se datoreaza strainilor. Aici am luat parte la numeroase “fiestas” sau petreceri/parade in aer liber organizate de localnici. Cu ocazia oricarei sarbatori ei organizau petreceri, era frumos sa vezi si sa imortalizezi stilul lor de viata.
Aclimatizarea a fost prima si cea mai importanta sarcina in aceasta expeditie si desigur in orice expeditie care are ca scop urcarea unor varfuri inalte. Prin aclimatizare, corpul se adapteaza la mediul exterior in care se afla, in cazul nostru altitudinea, unde aerul este rarefiat, iar o urcare brusca la altitudini mari ar fi fatala in majoritatea cazurilor. Principalele pericole ale unei aclimatizari insuficiente sunt edemul pulmonar sau cel cerebral, iar remedial principal este coborarea de urgenta la altitudini scazute. Asadar, cu aclimatizarea nu este de joaca si trebuie luata cat se poate de serios. Pentru a ne aclimatiza am hotarat sa urcam treptat pe Varful Ishinca (5530m), varf mai facil din punct de vedere tehnic, apoi pe Tocllaraju (6032m) varf din alta liga, tehnic si dificil.
Echipa pe varful Ishinca, pe o vreme de invidiat
Calea Lactee in Cordillera Blanca
Cu Nikon la inaltime, pe Ishinca, la 5530m
Desi Ishinca a fost cel mai mic varf pe care l-am urcat in toata expeditia, pot spune ca a fost cel mai dificil, asta pentru ca lipsa aclimatizarii si-a facut simtita prezenta la peste 5000m, a trebuit sa facem multe pauze pana sa ajungem pe varf, pauze de care am profitat pentru a face fotografii. Am avut parte de o vreme excelenta, cer senin, cu cativa nori nu prea frig, dar nici prea cald.
Pe acest varf, Nikon D800E a luat contactul cu altitudinea pentru prima data si s-a comportat exemplar. Ceea ce m-a fascinat cel mai tare a fost intervalul dinamic urias, cel mai mare din gama aparatelor foto DSLR, conform clasamentului DxOMark.com. Se stie prea bine ca pentru un fotograf de natura, mai ales, intervalul dinamic este un aspect important in alegerea aparatului de fotografiat. Abilitatea lui Nikon D800E de a pastra detalii atat in zonele luminoase, dar si in umbre este una fenomenala, mai ales daca fotografiezi in modul RAW, cum de altfel fac eu. In post-procesare am reusit sa scot detalii chiar si din zonele supraexpuse de unde cu vechiul meu aparat doar visam sa mai pot scoate un detaliu.
Desigur minusul principal al fotografierii in modul RAW este marimea imaginilor, care datorita celor 36mpx ajung sa aiba adesea 70MB. Desigur Nikon ofera o modalitate de compresie a fotografiilor RAW, fara a afecta imaginea, mie mi se pare extrem de utila in cee ace priveste economia de spatiu atat pe carduri cat si pe hard-disk. Cu toate astea trebuie sa te inarmezi cu foarte multe carduri de memorie pentru a face fata dimensiunilor fotografiilor. Eu am folosit peste 80GB de carduri. De mentionat este faptul ca hard-disk-urile se defecteaza la altitudini de peste 3000 de metri.
Acest lucru se intampla datorita presiunii scazute a aerului. Stiam acest lucru de acasa, cu toate acestea am luat un HDD extern pe care stocam fotografiile si care ramanea tot timpul in Huaraz, oras situat in jurul altitudinii de 3000m. Din nefericire, acesta s-a defectat in ultimile zile ale expeditiei, am pierdut cateva fotografii si un film. Vreau sa subliniez faptul ca hard-disk-urile nu sunt medii de stocare de incredere, nu recomand folosirea lor la altitudine. Un mediu de stocare alternativ ar fi SolidStateDrive, care acum sunt mult mai ieftine. Nikon D800E dispunde de un port USB 3.0, prin care se pot transfera date cu pana la 5 GB/s, deocamdata nu am folosit acest port la puterea lui maxima, asta din motive evidente, nici un hard-disk sau SSD nu are rate de transfer atat de mari inca.
Pentru mine, Ishinca a fost cel mai inalt varf urcat de pana atunci, am vrut sa sarbatoresc, asadar m-am cinstit cu un sandwich de la o cabana din tabara de baza, proasta alegere. M-am inbolnavit si acest lucru m-a impiedicat sa urc pe Tocllaraju. Am stat doua zile in tabara de baza fara sa mananc absolut nimic, la momentul respectiv, am crezt ca expeditia s-a incheiat pentru mine. Colegii mei, Mihnea Prundeanu, Claudiu Chiorean si Alexandru Prigoana au hotarat sa urce varful in trei, urmand ca eu sa-i astept in tabara de baza de unde sa coboram impreuna jos la intoarcerea lor de pe varf. La o zi dupa plecarea spre varf m-am trezit simtindu-ma mult mai bine, am gasit prin cort niste bucati de paine uscata si niste marmelada, le-am mancat si am decis sa urc si eu cu speranta ca ii voi vedea la coborarea de pe varf. M-am inarmat cu aparatul foto si am pornit la deal.
Drumul a fost destul de obositor. Dupa doua zile de post negru nu ai de unde sa scoti energie, am facut foarte multe pauze, am mers cu pasi de furnica dar intr-un sfarsit am ajuns la baza ghetarului de unde am putut vedea maretia varfului Tocallaraju. Spre bucuria mea am vazut trei furnici care coborau de pe varf, erau colegii mei si dupa linia lasata in urma mi-am dat seama ca au cucerit varful. A fost un moment extraordinar, desi nu am fost alaturi de ei, era realizarea echipei. Am decis sa merg mai departe si sa-i intampin. Ne-am intalnit la „cool camp”, de unde am luat decizia ca trebuie sa ajungem in oras cat mai repede, ratiile de mancare fiind aproape terminate.
La coborarea de pe varf ne-a prins vremea proasta, pe ghetar ne-a nins, la 4000 de metri am dat de lapovita, iar mai jos lapovita s-a transformat in ploaie torentiala. Echipamentele din rucsaci erau complet ude, la fel si husa aparatului foto. Cu toate astea Nikon D800E a rezistat si asta pentru ca e este bine izolat. Am reusit sa ajungem in Huaraz in aceiasi zi, mai bine zis in ziua urmatoare in jurul orei 1:00am. A fost un drum obositor, dar acest lucur nu ne-a afectat moralul deloc. Ca dovada in cateva zile eram din nou la drum, de asta data cu destinatia Alpamayo, cel mai frumos munte din lume.
anzi, alaturi, alex, alex sava, sava
A fost adaugat 1 comentariu
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot