LOFOTEN, luminile nordului - Dan Dinu

Drumul ne trece de cercul polar, de Laponia, de primele fiorduri ale Norvegiei, iar in final dupa cateva poduri si tunele suntem in Lofoten. Iesim repede de pe drumul principal, ne abatem printre niste casute si coboram pe plaja. Valurile inspumate si lumina tarzie dau viata peisajului, insa adevarata senzatie o da mirosul... Un amestec de apa sarata si alge, nu credeam ca o sa imi fie dor vreodata de ocean, insa in acele cateva clipe chiar am simtit ca mi-a lipsit. Acelasi miros ca al Islandei, acelasi miros al nordului...

Cand unul dintre prietenii de la workshop-urile pe care le organizez, a venit cu ideea sa mergem in Norvegia, am tratat subiectul mai in gluma, mai in serios, pana cand am ajuns in trenul ce ma purta catre aeroport. Inainte de plecare ma gandeam sa testez si ceva echipament, si pentru ca Nikon D800 si Nikon D4 erau proaspat lansate, ideile mele sau indreptat inspre cele doua camere. Prima alegere a fost Nikon D800, asa ca am primit apartul sa ma obisnuiesc cu el cateva zile. Mi-am facut setarile, am incarcat acumulatorii si m-am pregatit de drum. Pe tren imi suna telefonul si cei de la Nikon ma intreaba daca nu as vrea un Nikon D4 in schimb, pentru ca ar avea nevoie de aparatul pe care deja il aveam. Pare un schimb echitabil, asa ca il accept. Incarc alti acumulatori si fac alte setari in meniu, o mare parte pe avion, dar asta este, ma adaptez. Singura problema este cum sa duc tot bagajul cu echipament in avion. Restrictia este de 8kg, iar eu am vreo 15kg, oricat de frumos as zambi, nu vreau sa risc, asadar ne intalnim cu totii seara inainte de plecare si incepem sa impartim. Un obiectiv pe colo, un altul pe dincolo... Una peste alta niciunul dintre noi nu are mai putin de 10kg, insa asta este, ne bazam pe zambete. Patru oameni echipati pana in dinti, patru rucsaci foto, trei rucsaci de munte indesati la maxim si un troler, o sa fie o expeditie interesanta. Ca de obicei insa parca am senzatia ca imi lipseste ceva, insa trec peste asta si incepem sa ne facem planurile... Dupa un timp imi suna telefonul si ma intreaba sotia daca mi-am lasat intentionat geaca de ploaie acasa. Ups... ghinion, nu este tocmai un lucru neimporant. Eu sunt deja in Bucuresti, ea in Brasov, insa noroc ca mai exista microbuze la ora aceea si geaca mea face o plimbare de seara pana la mine.

De dimineata ne suim in avion cu directia Stockholm, cu o scurta escala la Viena. Zbor placut, companie buna, mai ales pe ruta finala cand un suedez de treaba ne explica ce zone interesante sunt de vazut pe drum pana la destinatia finala. O sa va intrebati de ce zburam in Suedia daca noi mergem in Norvegia... ei bine aceasta a fost nebunia noastra, sa vedem si Suedia cum arata si sa strabatem cei 1300 de km de tundra arctica pentru a descoperi locatii interesante. Suedezul din avion ne spune ca drumul este monoton si plictisitor, noi insa nu il prea credem si dam vina pe faptul ca este el prea obisnuit cu el. Dupa ce ne luam masina si bagam toate bagajele, ne dam seama ca avem o problema, masina este plina si noi nu avem nici un pic de mancare. Optimisti insa mergem la supermarket si umplem un cos, iar apoi sa vezi cata putere de convingere ne-a trebuit sa ii facem loc in masina. Dar nu-i bai, ne descurcam. Plecam pe drumul cel plictisitor, care pare chiar interesant. Paduri de pin pline de muschi, lacuri cu insulite ce te indeamna sa le pozezi, rauri si cascade, si iar paduri si iar lacuri.... Ce poate sa fie plictisitor in asta? Ei bine dupa vreo 800 de km ne dam seama, nu de alta insa peisajul este neschimbat. Speranta ca o sa traversam Laponia si o sa vedem peisajul acestei zone mitice ne mai da incredere. Trecem de Cercul Polar, undeva in mijlocul unei paduri, cu un indicator si un magazin de suveniruri care sa ne anunte acest lucru si ajungem acasa la Mos Craciun. Peisajul se schimba intradevar, nu mai sunt la fel de multe paduri si apare tundra, in rest aceeasi monotonie. Noroc cu niste reni de pe marginea drumului, care ne fac sa ne oprim. In timp ce pozam, o alta masina se pune intre noi si subiect, sa ne intrebe daca avem nevoie de ajutor. Greu de inteles pentru un suedez de treaba de ce se opreste cineva in acest peisaj. Noi ii aratam renii, omul pleaca mai departe, probabil neintelegand ce tot pozam noi acolo, sunt doar niste reni. Probabil si eu daca as vedea in Romania un suedez pozand oi pe marginea drumului as gandi la fel.

Incetul  cu incetul trecem si de Laponia cu o scurta oprire in zona parcului natural Abisko, care mai are ceva potential fotografic. Totul este acoperit de zapada si asta ne da un pic de gandit. Acum intelegem de ce doamna de la inchiriat masini a zambit cand a auzit ca mergem in nord si ea stia ca nu avem cauciucuri de iarna. Trecem insa si peste asta si intram in Norvegia, in zona orasului Narvik, unde in cel de-al doilea razboi mondial s-au purtat cateva lupte pentru ocuparea acestui port strategic, in special pentru Germania, care extragea minereul de fier de la Kiruna, localitate aflata in Suedia, insa il transporta prin Narvik. De cum intram pe pamant norvegian, facem cunostinta cu fiordurile. Peisajul se schimba in sfarsit in ceea ce ne dorim. Inca 300 de km si suntem ajunsi.

Lofoten este un arhipelag format din patru insule mari, Austvagoya, Vestvagoya, Flakstadoya si Moskenesoya, si multe alte cateva sute de insulite mai mici. Este spectaculos in special datorita crestelor muntoase ce se ridica abrupt de la nivelul marii si plajelor perfecte, cu nisip galben ca in zonele tropicale. Datorita curentului Golf Stream, temperaturile sunt destul de blande pentru un loc aflat mult in nord fata de Cercul Polar. La aceeasi latitudine se intalnesc tundra canadiana sau Siberia, insa aici temperatura minima inregistrata a fost de doar -11 grade Celsius. Cu umiditatea insa este alta poveste, deoarece precipitatii sunt din belsug, iar noi am simtit asta din plin. La sfarsitul lunii aprilie si inceputul lunii mai, perioada aleasa de noi, se intampla un fenomen interesant, deoarece apusul se uneste cu rasaritul intr-un crepuscul ce dureaza cateva ore, oferind, daca ai bafta bineinteles, lumini spectaculoase pentru fotografiat. Orele devin irelevante la aceasta latitudine, pentru ca soarele apune in jurul orei 22 si rasare la 3 dimineata, iar intuneric nu se face practic niciodata. Eu eram oarecum obisnuit cu acest program de pozat din Islanda, insa colegii mei erau mereu surprinsi de cat este ceasul.

Ne-am inceput tura de pozat imediat dupa ce am trecut in Lofoten, pe plaja de la Myrland, unde am si innoptat. Nu pot spune ca am avut un apus de soare foarte generos, insa am facut cunostinta cu peisajul  mult asteptat. Fascinant in Lofoten este cu siguranta prim-planul, ce variaza de la vegetatie acvatica si plaje cu nisip fin, pana la stanci cu forme bizare si tarmuri dramatice. De asemenea nu poti trece cu vederea forta si puterea oceanului, care modeleaza continuu tot acest peisaj. Cu siguranta am vazut multe locuri fotogenice, insa vremea a fost incredibil de capricioasa si ne-a oferit foarte multa ploaie, grindina si chiar ninsoare, desi aprilie si mai sunt cele mai secetoase luni ale anului. Cu toate astea insa cu totii stim ca momentele cele mai inedite apar in astfel de conditii, si chiar daca au fost putine au meritat pe deplin. Unul dintre acestea s-a petrecut pe plaja de la Uttaklaiv, unde am avut parte de un spectacol de lumina. Eram destul de departe de plaja cand a inceput sa iasa soarele, asa ca ne-am grabit sa ajungem la locul dorit, obisnuiti ca la noi, cu lumina de 30 de minute a apusului. Dupa ce am terminat toate posibilitatile de fotografiat, dupa mai bine de o ora, ne-am dat seama ca suntem la jumatatea apusului si mai avem inca timp, asa ca am inceput sa o luam, de la capat. Probabil am fost suficienti de norocosi sa ajungem pe cea mai frumoasa plaja in cea mai buna lumina.

Un alt moment interesant a fost cand am plecat catre Kvalvika, o plaja izolata la care aveai acces doar dupa o drumetie de doua ore. Am inceput sa urcam un mic deal pentru inceput si apoi am nimerit de-a dreptul intr-o  mlastina alpina. Muschiul era imbibat cu apa si la un moment dat chiar nu mai conta pe unde calcam. Norocul meu a fost ca aveam bocanci noi si au rezistat eroic. Dupa aceasta zona a urmat un urcus de-a dreptul alpin, printr-un peisaj asemanator cu cel din Retezat si dupa o coborare lunga pe o limba de zapada, am ajuns la o plaja incredibila cu nisip galben si apa cristalina. Acest contrast uimitor intre munte si mare, face din acest arhipelag o destinatie deosebita. Pentru ca ploaia nu dadea semne sa se opreasca si pentru ca eram destul de bine umeziti, am renuntat la cort si am cautat cazare la un rorbu, case tipic pescaresti, devenite acum atractii turistice. La un moment dat unul dintre colegii de tura il suna pe un proprietar sa vedem daca are deschisa cabanuta. Dupa ce vorbeste cu el cateva minute, acesta il intreaba daca numarul de pe care suna este din Romania. Colegul meu ii confirma si incep amandoi sa rada, iar noi nu mai intelegem nimic. Dupa ce se termina convorbirea, aflam ca respectiva persoana era in Timisoara si ca la noi in tara sunt 30 de grade. Ca sa vezi ce mica este lumea. In cele din urma gasim cazare in A, ultima localitate din arhipelag. Nu va speriati, nu am omis litere la denumirea localitatii, chiar asa se numeste. In capatul drumului european E10, ce strabate arhipelagul si se termina aici, este o parcare, din care porneste o poteca asfaltata ce te poarta pana la baza unei stanci, iar de aici mai departe doar ocean si tarmuri salbatice. Eram la un fel de capat al lumii, unde iti venea sa te asezi si sa iti balangani picioarele, dupa cum spunea unul dintre colegii mei de tura.

Nu sunt de ratat nici plimbarile prin satele cu specific pescaresc, ce au si ele un farmec aparte. Dintre toate, se remarca Reine, un port plasat intr-un peisaj de vis. Am plecat din A la plimbare, pe o ninsoare ce nu anunta nimic special, insa parca ne saturasem de stat la caldura si de pozat pescarusi de pe ponton. Cand am ajuns in Reine a inceput sa se mai sparga un pic plafonul de nori, chiar in apropiere de apus. Lumina ce a urmat a fost una extraordinara, ce a colorat o parte din  muntele aflat inca in ceata, lasand portul in umbra. A durat doar cateva zeci de minute, timp in care m-am apucat sa fac o panorama. Am inceput pe lumina si am terminat intr-o repriza de grindina, si asta in doar cateva minute. Momentul insa, probabil ca o sa ne ramana in minte multa vreme.

Cea mai mare aventura a turei, nu a fost legata de fotografie pe insula, ci de o noapte in cort. Se anunta o noua repriza de ploaie, si cum lumina de pozat nu mai era, am montat corturile. Am tinut cont de directia din care batea vantul, am pus si masina drept paravan si totul parea ok... Asta pana cand ne-am pus la somn si a inceput furtuna. Nu pot spune ca a plouat foarte tare, insa vantul a batut atat de tare si din toate directiile, incat a reusit sa puna ambele corturi la pamant cu noi in ele. Spre norocul meu, desi se lasa pana la nivelul solului si am luat cateva bete in cap la un moment dat, cortul nostru a rezistat. Celalalt insa si-a dat obstescul sfarsit si a fost sfasiat de vant. Pentru colegii de tura au urmat cateva nopti de dormit in masina.

Dupa toate aceste aventuri, dupa numeroase ploi, dar si dupa cele cateva momente spectaculoase, a venit si vremea sa ne intoarcem, nu de alta insa alti 1300 de km ne asteptau sa ii strabatem, de data asta prin Norvegia. Peisajul a fost mult mai variat, desi au predominat fiordurile de data aceasta, iar zona Cercului Polar ne-a adus un peisaj cu adevarat arctic. Am trecut cateva pasuri mai inalte si inzapezite, si am ajuns in zona exact in lumina de apus. Nu era neaparat vreme de poze, insa ne-am bucurat privirea. O turma de reni s-au facut si ei remarcati printre nameti, iar mai apoi ne-am continuat traseul print tundra arctica in lumina crepusculului. Cea mai interesanta parte a fost intalnirea cu cateva zeci de iepuri si potarnichi arctice si chiar cu vreo cinci vulpi, intr-un peisaj inzapezit si inedit, scaldat in lumina albastra de crepuscul.

Aventura noastra s-a incheiat inapoi in Stockholm, la o plimbare prin oras. Centrul acestuia este foarte interesant prin cladirile masive si bineinteles prin portul aflat in apropiere, unde poti vedea atat nave moderne, dar si veliere si iahturi de toata frumusetea. Surpriza cea mai placuta a fost sa intalnesc intr-unul dintre parcuri o specie de gasca pe care de mult imi doream sa o vad, si anume gasca cu obraz alb. Pastea linistita, nebagata in seama de nimeni. Nu cred ca era o specie domesticita, pentru ca infuleca iarba cu multa pofta, probabil era doar la o pauza de masa in drumul ei spre nord. Dupa inca un zbor de cateva ore ajungem acasa, intr-un Bucuresti plin de verdeata, ce pare de-a dreptul luxurianta, dupa ce vii din nord unde iarna nu se da niciodata batuta. Drumul cu trenul pana la Brasov a fost unul de-a dreptul relaxant, si am reusit sa imi termin o prima selectie a pozelor facute, inceputa pe avion. Nu pot spune ca a fost o tura prolifica din punct de vedere a materialului strans, insa cu siguranta a fost o aventura de neuitat.

inchei cu o scurta prezentare a echipamentului folosit in aceasta tura, care s-a comportat foarte bine si care nu mi-a dat nici un fel de emotii. Este bine sa stii ca te poti baza pe acest lucru, mai ales atunci cand vremea, locul si toate parca iti sunt potrivnice. Aparatul foto, asa cum spuneam mai sus a fost un Nikon D4, proaspat lansat, un aparat care a functionat foarte bine si cu care m-am obisnuit foarte usor. Nici nu prea aveam emotii in acest sens. Obiectivele folosite au fost Nikkor 16-35mm f/4, 24-70mm f/2.8 si 70-200mm f/2.8 cu un teleconvertor 2x pentru animale. Trei obiective care acopera toate nevoile unui fotograf de natura, fie el si pretentios. Ce am observat in ultima vreme este insa ca folosesc din ce in ce mai des superangular si teleobiectiv, si mai putin focalele din zona de mijloc. Un rucsac foto in care sa incapa toate acestea si cateva alte obiecte personale, Lowepro Pro Trekker 400.Trebuie sa le multumesc celor de la Nikon si Photosetup pentru sprijinul acordat in aceasta calatorie si pentru suportul permanent pe care l-am avut din partea lor. Nu am cum sa nu le multumesc si celor trei colegi de tura, Vlad Popescu, Alex Bobeica si Lucian Brandus, cu care am impartit atatea momente minunate si zeci de bancuri pe drumurile plictisitoare ale Suediei.

Ca de fiecare data cand ma intorc dintr-o calatorie, gandul ma poarta catre urmatoarea destinatie, iar de fiecare data provocarile devin din ce in ce mai mari, cu toate astea insa, locurile vazute in Lofoten nu au cum sa nu te faca sa te gandesti ca la un moment dat te vei intoarce. Arhipelagul are acel tip de peisaj care la prima vedere socheaza, insa dupa ce incepi sa il cunosti, incepi sa il si intelegi cu adevarat. Pana la urmatoarea intalnire cu aceste locuri, va las sa vedeti si voi o parte din minunata lume a nordului, care pe mine m-a cucerit pentru totdeauna.

   

Text si fotografii: Dan Dinu

Adauga comentariu

Numele afisat langa comentariile dvs.
Nu este afisat public.
Daca aveti un site web, link catre el aici.

Optiuni alerte e-mail comentarii noi la acest articolraspunsuri la comentariul meufara notificari

Nu exista comentarii publicate. Fii primul care adauga un comentariu!