Povestea valului cu Nikon D810 - de Ovidiu Jelea
Merg de ceva ani buni, vara de vara, in Tyulenovo, Bulgaria. Imi place sa imi campez rulota pe platoul din dreptul unui golfulet unde malul abrupt iti ofera o sansa sa cobori pana la apa. Sunt doar cateva astfel de locuri in Tyulenovo, in rest, in cea mai mare parte a lungimii tarmului singura sansa sa intri in mare este sa te arunci. Asta inseamna intre zece si douazeci de metri de cadere libera urmati de o apa curata, plina de pesti si meduze uriase.
Nu exista plaja in Tyulenovo si putinii oameni care vin acolo exact pentru asta vin. Nu sunt umbrelute, sezlonguri, terase, nu auzi muzica ori galagie de niciun fel, nu vezi saltelute, colacei si vanzatori de kitschuri pe post de amintiri. Singurele suveniruri pe care le poti lua din Tyulenovo sunt fotografiile.
In Tyulenovo nu intalnesti oameni grasi. Se mai rataceste cate unul stingher care de obicei se opreste sus pe platou, face repede o poza cu blit-ul si cu marea, priveste descumpanit la bolovanii care servesc altora pe post de locuri de odihna si relaxare, apoi pleaca. Tyulenovo este un loc unde Marea Neagra isi selecteaza clientii. Ai sa vezi oameni care pescuiesc, care fac scufundari libere ori in costum de scafandru, pasionati de inot, caiac, snorkeling, sarituri, deep water soloing (catarare fara echipament pe stancile care ies din apa) sau pur si simplu oameni care vor sa simta altfel marea. De fapt sa o simta cu adevarat, pentru ca sa revii la plaja in fiecare zi dintr-un apartament cu televizor rezervat intr-o statiune este ca si cum te-ai muta in vacanta la o casa amplasata langa o piscina cu nisip si pesti. E prea sintetic parca, prea faci naveta zilnic intre asfalt si mare. In fine, asta e chestie de gusturi.
O toaleta ecologica este lasata de autoritatile din Bulgaria pe timpul lunilor de vara sus pe platou si langa ea sunt doua lazi mari pentru gunoaie. Tyulenovo este un loc curat, pastrat curat de oamenii care vin acolo. Exista posibilitati de cazare, la vreo zece minute, in sat, insa majoritatea celor care vin acolo impart pe timpul noptii cateva pesteri ascunse in tarmul abrupt sau folosesc corturi. In Tyulenovo rulota mea este culmea luxului.
Sunt obisnuit sa dorm indiferent de anotimp, chiar si in zapada, sub cerul liber. M-am odihnit asa si la peste 4500m, iarna, pe Elbrus. Am stat uneori si cate o luna in cort. Cu toate astea, in Tyulenovo imi place sa merg cu rulota. Imi place senzatia pe care mi-o da confortul in acel loc salbatic. Imi place sa adorm acompaniat de greieri in timp ce privesc pe geamul rulotei cerul plin de stele si sa ma trezeasca dimineata zgomotul valurilor care se izbesc de tarm. Imi place gustul cafelei baute in pat, in timp ce privesc la delfinii care trec la rasarit prin dreptul golfului. Cel mai mult imi place insa senzatia de racoare din rulota si raceala unei beri scoasa din frigider dupa cateva ore de inot sub soarele care topeste. In Tyulenovo, cu cateva exceptii, nu exista loc la umbra. Asta transforma rulota mea in cel mai iubit loc de pe pamant.
Un singur lucru nu am prins in anii de cand merg in Tyulenovo: o furtuna. Am avut parte de zile cu vant puternic ori de zile cu ploi torentiale, dar niciodata de furtuna. Inca imi imaginez zgomotul picaturilor uriase de ploaie sau al grindinei izbind cu furie peretii rulotei in timp ce eu, inauntru, impasibil, citesc scenariul unui film bun. 
In acest ultim weekend din an petrecut in Tyulenovo Marea Neagra, probabil ca un cadou de ramas bun, a decis sa imi ofere o surpriza. A inceput in timpul noptii de vineri, sub forma unor rafale care m-au obligat sa inchid absolut toate geamurile si aerisirile rulotei, ca sa nu raman fara ele. Am iesit afara, in intuneric, curios si m-am indreptat spre marginea falezei. Ce am vazut la lumina lunii nu mai vazusem in Tyulenovo niciodata.
-S-o tii asa pana maine, i-am spus marii si m-am retras. Eram obosit dupa orele de condus precedate de o zi istovitoare. Am adormit ascultand un suierat prelung acompaniat de mugetul valurilor care se izbeau de tarm. Valuri adevarate! Pentru prima data la Marea Neagra.
Marea Neagra nu este o mare periculoasa, nu va oferi niciodata valuri care sa multumeasca un surfer pretentios, nu va genera rostogoliri de apa care sa mature plaje intregi, nu va scufunda vapoare. Marea Neagra nu e un monstru din filme. In majoritatea timpului seamana cu o balta mare care, din cand in cand se burzuluieste si sperie turistii fricosi. In cele mai rele zile, Marea Neagra arunca spre tarm trei valuri zburlite care scutura ambarcatiunile acostate in porturi stropind uneori turistii de pe faleza care filmeaza cu telefoanele. Apoi Andreea Esca difuzeaza filmele respective la stiri avertizand cu un ton preapocaliptic ca parintii nu trebuie sa isi lase copii pe plaja pentru ca e furtuna.
Sambata m-am trezit devreme, m-am imbracat cu niste pantaloni si o camasa, sa ma protejeze de vant, am luat Bestia (Bestia e un Nikon D810, pentru cine nu stie) si am iesit din rulota. Primul lucru pe care l-am vazut a fost o fantana arteziana, chiar in fata rulotei, formata de un val care s-a izbit de tarm si a explodat pe verticala.
- Hai ca o sa fie fain, mi-am zis si am pornit de-a lungul falezei.
Pe masura ce ma plimbam deveneam insa din ce in ce mai blazat. Parca nu era suficient pentru mine, chiar ma gandeam ca decorul ala cu valuri izbindu-se de tarm era potrivit pentru a filma o romanta, ceva lacrimogen, iar eu imi doream un thriller. Am inceput sa vorbesc cu marea, provocand-o:
- Doar atat poti? Slabut, foarte slabut! Mai bine las aparatul si intru sa fac o baie. Mult zgomot pentru nimic! Arati ca un jacuzzi!
Fotografiind, admirand, respirand si ascultand, am ajuns in cele din urma la arcada. Arcada (sau podul) este o formatiune stancoasa spectaculoasa si accesibila. Asta inseamna ca toata lumea care ajunge in Tyulenovo va avea o fotografie cu arcada. Langa arcada, pe arcada, sub arcada, cu spatele la mare, cu fata la mare, in picioare, stand jos, in grup sau solitar. E plin netul de poze cu arcada, fotografiata din acelasi unghi, la rasarit, in miezul zilei, la apus, cu marea lina sau zbuciumata, de culoare diferita, trecand prin tot spectrul de nuante de la verde la albastru. Ce difera la aceste poze este personajul de pe arcada. Urasc arcada asta chiar de la prima poza pe care am facut-o acolo, in urma cu cativa ani, cand mi-a luat o ora pana am prins un moment cand nu era nimeni cocotat pe ea.
Sambata insa nu era nimeni acolo, din cauza vremii. M-am uitat pret de cateva minute la miscarea marii care era atat de haotica incat ameteai doar privind-o. Am decis ca as putea obtine o fotografie interesanta cu un val care loveste piciorul din mare al acadei, daca as cobori pe picior pana pe platforma care, in majoritatea zilelor este folosita ca loc de plaja. Prima fotografie din album ii surprinde in coltul din dreapta sus pe Ruxandra, Andrei, Andreea si Oskar care venisera sa ma caute, pentru ca lipseam de ceva timp. Am lasat aceasta fotografie in album pentru a oferi cititorilor un reper in ceea ce priveste dimensiunile, siluetele umane va pot da un indiciu in ceea ce priveste inaltimea tarmului. Cine a trecut prin Tyulenovo va sti insa imediat ce am surprins in poze. Platforma de pe care imi propusesem sa fotografiez este in stanga jos.
Pana sa vina prietenii mei eu am avut parte de o experienta cel putin interesanta. Cum am spus, hotarasem sa cobor pe piciorul arcadei. Ca sa faci un lucru inalt sa para si mai inalt ai nevoie de un contraplonjeu, adica sa fotografiezi de jos in sus. Prin urmare am pornit la vanatoarea contraplonjeului care avea, in viziunea mea, potentialul sa imi transforme cadrul dintr-unul banal intr-unul de film de suspans.
De la primii pasi de descatarare pe piciorul arcadei mi s-a parut suspect ca piatra era uda. Plouase noaptea, dar stanca avusese timp sa se usuce, de fapt era uscata in cea mai mare parte a tarmului. Am decis sa ignor acest amanunt, totusi ceva m-a facut sa fiu mai atent. Nu stiu cum e in cazul altora, dar eu simt pericolul. Mi s-a intamplat de mai multe ori in aventurile mele. E un sentiment intens, interior, care seamana cu o descarcare de adrenalina, dar e mai fain. Cand stii care sunt pericolele, cand ai analizat deja situatia si ti-ai asumat riscul, stii ce urmeaza, accepti starile prin care va trece mintea si corpul tau. Cand insa mirosi pericolul, dar mintea iti spune ca esti in siguranta, sentimentul este mai intens pentru ca este necontrolabil si neasteptat. Eu ii zic frica. Frica e faina.
Vantul batea la fel de tare, nu am simtit nici o schimbare in viteza lui. Ce mi se parea insa altfel era leganarea marii, care parca nu mai era atat de zbuciumata, insa modul in care se misca era de-a dreptul hipnotizant. Aproape ca imi dadea senzatia ca se misca piciorul de stanca pe care coboram, cu mine cu tot. Alesesem sa descatar cu fata la stanca, pentru mai mult control. Din stanga mea veneau valurile, care erau partial mascate de pilonul care rasare din apa. Pe la jumatatea coborarii sentimentul de frica a devenit extrem de intens asa ca m-am oprit si am privit spre pilon. Marea se unduia cu totul, ca o saltea uriasa, nu parea nimic suspect cand, brusc, un gol s-a format in jurul bazei pilonului, dezvaluind privirii portiuni care sunt, in mod normal, ascunse la cinci metri sub nivelul marii.
Apoi, brutal, golul a inceput sa se umple si am simtit cum nivelul marii creste vertiginos, parca dorind sa inghita stanca si sa ma ajunga din urma. Am decis sa fug, in sus pe piciorul arcadei, urmarit din spate si lateral de gura larga ce se pregatea sa ma insface. Privirea imi era atintita la marginea superioara a piciorului, eu fiind undeva pe la jumatatea lui cand a lovit. Mai intai a fost bubuitura, apoi curentul de aer, apoi valul propriu-zis care nu m-a luat din stanga, sa ma zboare de pe stanca, asa cum ma asteptam ci m-a izbit de jos in sus, impingandu-ma ultimii pasi pana pe partea de sus a arcadei. M-am lipit de stanca incordandu-mi toti muschii ca sa nu fiu smuls. Din fericire agatasem cu mana stanga o priza buna care mi-a permis, la limita, sa ma tin de piciorul podului de piatra.
Analizand cadrele as spune ca explozia unui val de acest gen dureaza vreo trei secunde, cand esti spectator. Cand insa faci parte din spectacol, cand esti in mijlocul lui, timpul se dilata, mie mi s-au parut a fi vreo douazeci de secunde cel putin.
- Sa nu cazi, mi-am spus cu voce tare in timp ce ma gandeam la bulovanii de sub mine.
Valul s-a retras si am simtit cum ma trage, de data asta in jos, mangaindu-ma ca un avertisment:
- Nu te pune cu mine!
Ajuns sus, dupa spaima a urmat extazul. Ultima data cand am simtit forta naturii a fost iarna trecuta, in Piatra Craiului. Eram impreuna cu Ruxandra si Claudiu cand o avalansa a curs prin valea pe al carui abrupt ne aflam iar suflul provocat de izbirea zapezii a generat un nor de alb care a durat la fel, vreo douazeci de secunde si care a ingropat-o pe Ruxandra pana la brau, doar cu zapada care urca pe panta pe care ne aflam. Practic era pudra de zapada generata de impactul dintre avalansa propriu-zisa si zapada de pe fundul vaii. Atunci m-am distrat tot timpul cat a durat experienta, stiind ca suntem in siguranta, acum insa am fost cu adevarat inspaimantat.
Am verificat apoi Bestia, care a scapat ca si mine doar cu o baie buna, am ales un punct de fotografiere pe faleza si m-am pus pe asteptat. Timp de vreun sfert de ora niciun val nu s-a mai ridicat atat de sus. Hainele, leoarca dupa experienta, mi s-au uscat rapid datorita vantului. Cand aproape abandonasem ideea surprinderii unui val si incepusem sa ma intreb daca nu cumva am exagerat in mintea mea amplitudinea celui care m-a prins din cauza ca am fost in mijlocul lui, am simtit din nou.
Liniste. O pauza in clocotul marii, mai putine valuri care se transformau in spuma izbindu-se de stanci, o leganare din ce in ce mai accenuata a intregii mari, apoi am vazut pilonul dezvelindu-si radacina. Bubuitul s-a suprapus zgomotului facut de prima declansare a rafalei Bestiei. Valul asta, bonusul oferit de Marea Neagra, l-am vazut prin vizorul aparatului. Nu era valul care m-a prins pe mine, era fratele lui geaman.
Am ramas cu o experienta beton si cu un set de fotografii cu cel mai fotografiat loc din Tyulenovo, din cel mai folosit unghi, dar cu o poveste pe care nu o are nimeni. Povestea Valului. Mi-a fost greu sa aleg o singura fotografie, pur si simplu mi se pare ca asta este o poveste care suna mai bine daca e spusa de o rafala.
Acestea sunt, pentru mine, pozele cu tema "Eu la.." facute la arcada din Tyulenovo. Daca ma uit atent, aproape ca ma vad acolo, mic si speriat, cu un aparat foto la gat, in mijlocul valului, fugind in sus pe stanca in timp ce ma intreb cine naiba m-a pus sa ma pun cu Marea Neagra.
Multumesc Marea Neagra, a fost o incheiere de sezon pe cinste, ne revedem anul viitor. La iarna ma duc sa fotografiez avalanse dar e posibil sa revin in Tyulenovo daca se anunta vreo furtuna.
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
Nikon D810 si NIKKOR AF-S 20mm la workshop-ul foto de la Sf. Ana cu Mircea Bezergheanu
citeste tot