Ratacind printre emotii: viata de fotojurnalist olimpic asa cum e ea - de Dorin Chiotea

Dorin Chiotea, jurnalist si realizator la Realitatea TV a incercat o noua ipostaza, aceea de fotojurnalist la Jocurile Olimpice de vara de la Rio de Janeiro, Brazilia. Publicand pe pagina sa de facebook viziunea sa sincera despre viata unui fotograf olimpic, Dorin Chiotea a devenit vocea celor despre care rar se spune sau scrie ceva, acei eroi din spatele aparatelor foto, care, desi nu apar niciodata in prim plan, au imortalizat pentru noi momentele de nepretuit ale competitiilor sportive, fotografii cu mii de aprecieri si distribuiri pe retelele de socializare. 

Am fost fotograf la Rio2016. Asta scrie pe acreditarea mea oficiala. Ma vedeti in poza aceasta, gasita intamplator si norocos pe siteul Omega. Aici eram prea fascinat de Michael Phelps ca sa pun obiectivul pe el. Contrastez cu restul, probabil de-asta au si ales-o. Aproape o luna m-am insinuat intr-o lume apropiata mie de cand m-am apucat de presa (22 ani!), dar pe care am inteles-o abia acum. De aceea scriu randurile astea: fara patima, cu onestitate, incercand sa va transpun in pielea truditorilor fara nume care va livreaza emotii pixelate sau tiparite ce fac cat milioane de cuvinte. Nu spun ca am dreptate, ci ca incerc sa va fac sa priviti o meserie de nisa cu ochii mintii.

O Olimpiada e epuizanta. Consumul este enorm, stresul e la cote inalte, atentia trebuie sa fie distributiva pentru ca fiecare secunda e precum amprentele: unica. Daca stai cu ochii doar pe sportiv, antrenorul si rezervele pot sa faca tumbe pe care le vei rata. Sau spectatorii, cine stie ce se poate ascunde printre strigatele lor?! Trebuie sa recunosti voci, chipuri, atitudini. Exista si norocul unei pozitionari bune, exista si fler, si instinct, si inspiratie. Acum imi dau seama ca pozarii romani sunt excelenti, pentru ca ei fac toate astea si mai mult decit atat de regula sub presiunea unor sefi fie autisti profesional, fie incompetenti. Marile agentii trimit fotografi cu insarcinari speciale, mai ales in fazele finale. Au cate 5-6 in fiecare sala, cu cate cel putin doua aparate foto pentru fiecare, le sunt antamate cele mai bune locuri, uneori exclusiv: doi stau cu obiectivele catre tribuna, unul urmareste antrenorul, altul pe judoka de pe tatami, altul sta doar pe miscarile unui VIP.

Fotograful de sport cara zilnic cel putin 20 kg de echipament in valoare de macar 10.000 €. Vrand-nevrand ii trebuie o conditie fizica ireprosabila. Imbracamintea lui e cat mai lejera, incaltamintea trebuie sa fie una buna, care sa tina. Nu poti fi jurnalist sportiv dedicat daca nu respiri sport. Daca nu te imbraci sport. Daca atunci cand intri intr-un mall nu casti ochii la magazinele sportive pe care oricum le stii bine. Toti marii fotografi si jurnalisti sportivi pe care-i cunosc nu prea poarta costume si cravata. Eu am un singur costum acasa, pe care il folosesc pe la nunti, nu am cravate pentru ca nu stiu sa fac nod, iar pentru aparitiile TV d-na. Nela Iordache de la garderoba ma imbraca gratis. Pantofi de costum am doar o pereche pe negru si una pe maro. Nu-mi place eleganta pentru ca incorseteaza. Cand ies cu Carmen pe undeva, diferentele dintre tinutele noastre sunt evidente. Nu s-a obisnuit cu ideea, dar ma intelege.

Calitatea aparatului foto e decisiva. La marile competitii care dureaza cateva saptamani, Nikon pune la dispozitie ultimele tehnologii - aparate si obiective profi - pentru a fi testate de fotografi. Ti se scaneaza codul de bare de pe acreditare si ceri ce-ti trebuie, gratuit. "Tunurile" alea costa cat o masina, trebuie sa ai grija de ele pentru ca semnezi niste hartii in care ti se spune ca platesti pagubele in caz de furt ori de stricaciuni. Un aparat foto profesional e visul oricarui pozar, iar in ziua de azi cu ceva talent si curiozitate plus pasiune poti face fotografii rezonabile, chiar bune. Eu sunt un exemplu in acest sens. Nikon, pentru ca pe asta am lucrat, e o companie incredibila. Nu ma pricep la reglaje, cvasi-majoritatea mi le-a facut Cristian Nistor, restul Cristian Preda. Ei mi-au predat din mers si cateva notiuni teoretice si practice, de la ei am furat si idei legate de pozitionarea la competitii.

Pentru ca Preda e cunoscut si l-am tot prezentat, cateva vorbe despre Nistor se impun. 75% din timp mi-a fost coleg de camera la Rio2016. Este, de departe, cel mai dedicat si pasionat om pe care l-am intalnit in bransa. Maximum patru ore pe noapte a dormit baiatul asta. Cred ca e singurul dintre miile prezenti aici care a fost la competitii din toate sporturile. Nu a ratat niciun sportiv roman. A tras 85.000 de cadre in trei saptamani, cca 4.000 pe zi, o medie impresionanta, intre care comori inestimabile pe care le-am vazut aici si pe care nu le-am gasit in fluxul Agerpres, nu pricep de ce! Stiti ce leafa are Nistor in serviciul public? 1.100 lei! De banii astia e peste nivelul a 90% din pozarii de aici si cu nimic mai prejos decat greii-greilor de la GettyImages, Corbis, AFP, Reuters sau AP. Si cand "sta degeaba", Cristi urmareste fluxuri foto sau site-uri de profil. Stie totul despre aparate: cred ca e in stare sa desfaca o camera si sa o faca la loc. Dar marea sa calitate e ca nu sforaie si, in acelasi timp, ma suporta pe mine sforaind.

Langa un fotograf olimpic nu poti rezista la sfarsitul zilei. A indurat 30-35°C cu o umiditate de 70-80%. Duhneste a transpiratie de la trei metri si daca se descalta iti cade parul din nas pentru ca trage ca un cal de povara. Neintrerupt, e un robot creativ cronic, iar toate astea au pretul lor. Cabina de dus devine Raiul pe Pamant. Pleci de regula la 08.00 din hotel si revii la 22.00, uneori la 02.30. Toti puteam, fara exceptie, inclusiv eu, inclusiv americanii, englezii, japonezii. Ar trebui ca marile firme de parfumuri si deodorante sa isi testeze produsele pe fotografi inainte de orice lansare. Spilcuitii lumii au glamour pentru ca exista niste nespalati care ii fac sa arate impecabil.

Oricat ar fi de buni adidasii, basicile si bataturile sunt la ordinea zilei. N-ai cum sa le tratezi, ajungi sa nu le mai bagi in seama. Durerile de spate si febra musculara le rezolvi cu alte dureri si cu alta febra. Cea mai mare realizare a mea la Rio2016 e ca nu am racit. La cat aer conditionat e pe aici iti vajaie capul. Urgia maxima e in autobuze, mereu trebuie sa ai o geaca la tine si neaparat un fes sau cel putin o sapca. Altfel esti mort daca nu esti brazilian, african sau asiatic din zone calde.

Exista o piscina ca-n filme pe acoperisul hotelului, sala de fitness, spa... Vi le-am aratat prin niste poze, sunt pe de-a moaca (incluse in pret). Le-am vazut pe toate in trecere, cand mergeam sa fac transmisiile panoramice pentru live-urile de la Denise, Eli, Rares, Saviana sau Mari Mititelu ori Tavi Hoandra. Stiu, toti sunteti convinsi ca am avut o vacanta superba pe aici, un concediu in care ma distram pe la competitii. Nici nu ma chinui sa demonstrez contrariul - nu ma crede nimeni in afara de cei din bransa – dar uite o remarca: de doi ani ma straduiesc sa slabesc doua kile. La Rio2016 am slabit sase intr-o luna, fara sa simt.

Mancarea fotografului (si a reporterului) pasionat e salamul, pateul, pestele la conserva, sunca de Praga, cascavalul. Combinate cu o painica proaspata pot da un sandwich bun, dar de cele mai multe ori nu ai timp de fineturi. O ciorba devine un tel, n-am gustat prin Brazilia asa ceva. Merdeneaua ar fi si ea de baza, dar la Rio nu s-a inventat. Exista niste mini-chifle, ca niste bile cat jumatate de pumn, umplute cu cascaval, care sunt bune calde. O alternativa a jurnalistului ocupat e sa ingurgiteze dimineata, la micul dejun, pana nu mai poate ca sa il tina tot restul zilei. De baut, apa sau cola. In nicun caz alcool. Si o bere te moleseste, oricat ar fi de tentanta devii bun de nimic la atmosfera de aici.

Cel mai mult te omoara drumurile. Intr-o metropola ca asta distantele sunt imense. Eu ies din hotel si merg cam 2 km pe jos (nu e alta solutie) pana la Centrul de Presa. Acolo e hub-ul de transport olimpic, un fel de depou RATB paralel, care foloseste doar benzile de circulatie olimpice. Traficul sufocant din Cidade Maravillhosa nu fura niciun centimetru din ele, amenzile sunt mari. Cel mai scurt drum tine jumatate de ora, cel mai lung doua ore. Doar dus si fara ambuteiaje, pe langa care treci de parca vizionezi un univers paralel! In autobuze e wi-fi, dar soferii brazilieni conduc rapid si pun frane brusc, asa ca survolatul web-ului cu telefonul mobil iti da peste cap aparatul vestibular din urechea interna si la sosire ai migrene urate. Avantajul, mai ales pe drumurile de zi, e ca vezi orasul. Eu am vazut 90% din Rio din autobuz. E fantastic!

Trofeul suprem al pozarului este cadrul. Bucuria unui cadru bun e asemanatoare cu cea a unui 10 obtinut cinstit in scoala generala la o teza grea: ti se umple sufletul, devii usor ca un fulg, contezi in ochii tai. Dar pentru mine senzatia suprema a fost lupta, ideea ca luam parte la ea. Am fost un fotograf atipic, un fel de suporter cu aparat profesional. Sunt tot felul de reguli impuse de CIO fotoreporterilor, dar nu s-au gandit din bun-simt la cele mai simple: pozarul nu trebuie sa urle si sa incite spectatorii la incurajari. Degeaba veneau stewarzii peste mine, le dadeam cu regulamentul in cap. Cum ceea ce nu e specificat inseamna ca este permis, eu nu m-am putut abtine si am facut o galerie intensa tricolorilor nostri. Deseori am fost singurul si mi-au spus ca ar fi contat enorm. Sa fii langa ei, sa le auzi respiratia, sa le simti suferinta, sa le insufli speranta, sa imparti emotiile sunt privilegii la care nu ajunge oricine si pe care aceasta meserie ti le ofera din abundenta. Oricat ai fi de concentrat, nu poti ramane stana de piatra. Tu transpiri de emotie, sportivul transpira de efort supra-omenesc. De aceea am prietenii pe viata cu mari campioni. Fara exceptie, toti sunt niste oameni modesti.

De foarte multe ori, fotograful e singurul depozitar de amintiri palpabile ale sportivului. La marile victorii, ok, se inghesuie multi, marfa e din abundenta. Dar un succes poate insemna si locul 30, 46, 88 si atunci nu esti decat tu la sosire. O eliminare in primele tururi, cand nimeni nu e in stare sa declare nimic, aduce multa emotie. Asa ai ocazia sa cunosti rapid si parintii, rudele ori sotul/ sotia sau iubitul/ iubita celui/ celei care a ratat. Pentru ei tu esti singura legatura cu al lor, tu esti cel care un timp determinat le poate spune ceva. Instantaneele devin atunci de nepretuit si curg multumirile pe facebook. E inaltator!

Pe undeva e si cinism in aceasta meserie. Trebuie - precum cameramanii care lasa natura sa-si urmeze cursul cand leul ucide puiul de bivol in savana - sa apesi butonul incordat pana la durere si atunci cand fetele de la spada au esecuri premature in cascada; sau cand la judo plang de ti se rupe sufletul; sau cand la handbal tricolorele trebuie sa care si cerul pe umeri, precum Atlas cel vesnic osandit. Unii sunt deranjati, nici tie nu-ti convine sa ii mitraliezi cu camera, dar viata inseamna si infringere.

Laptopul de transmisie e si el important. La fel ca o conexiune buna la net. Vremurile in care Ioan Chirila nu transmitea un rand de la Mondialele de fotbal, statea acolo o luna si dupa alte cinci-sase scria o carte stand acasa au apus de mult. Sigur, talentul lui ramane, comparatia o folosesc doar pentru a ilustra cerintele din ziua de azi pentru ca altfel e ca si cum m-as uita la parametrii lui Pele si i-as pune langa cei ai lui Cristiano Ronaldo. Eu nu-s un Ronaldo al presei, dar in plus fata de ritmul unui pozar de aici trebuia sa gasesc "ferestre" in care sa intru live pe post si sa mai si scriu texte pentru site. Nu, nu va ganditi ca e foarte greu. Foarte greu e sa fii medic, sa construiesti avioane sau sa fii IT-ist de top ori inginer stralucit. Sa intorci oameni din drumul spre moarte, asa cum fac Ramona, Laura, Marius, Letitia-Veronica, Daniel, Alexandra, Marian, Nora , Bogdan sau Alina! Parerea mea...

Imi doream sa fiu concis si uite ce-a iesit. Una peste alta, experienta e masiva, ticsita cu senzatii incomensurabile pentru ca zilele astea iti sunt umplute cu semeni fabulosi care fac chestii imposibile. Vazandu-i asa, n-ai cum sa nu-i respecti! N-ai cum sa nu-i urmezi, n-ai cum sa nu fii stimulat de ei. Aceasta e singura poza imposibil de facut a omenescului.

 Dorin Chiotea la Rio2016

Adauga comentariu

Numele afisat langa comentariile dvs.
Nu este afisat public.
Daca aveti un site web, link catre el aici.

Optiuni alerte e-mail comentarii noi la acest articolraspunsuri la comentariul meufara notificari

Nu exista comentarii publicate. Fii primul care adauga un comentariu!