Romania Salbatica: Buila - Vanturarita
Plecam din Curmatura Builei increzatori, este un pic de ceata, insa vremea este destul de buna. Prima portiune de creasta o strabatem usor, traseul fiind destul de facil si trecem repede de varfurile principale. Multa lume compara creasta de aici cu cea a pietrei Craiului, intr-adevar exista multe asemanari, doar ca in Buila – Vanturarita totul este in miniatura.
Traseul marcat se termina, iar noi incepem sa urmam o poteca ce tine linia crestei. Chiar daca nu mai suntem in zona turistica, ma bazez pe experienta insotitorului meu, salvamontist din zona, care imi garanteaza ca adevarata frumusete a muntelui se gaseste in acest sfert de creasta nemarcat. Intr-adevar, peisajul este salbatic si spectaculos pe alocuri, cu vai abrupte si cu o poteca pe care de-abia daca o mai poti intui. Unele pasaje sunt foarte expuse, haurile deschizandu-se de o parte si de alta amenintatoare.
Genul de trasee pe care eu ma simt de obicei foarte bine, chiar daca am un rucsac destul de greu. La un moment dat in fata noastra dispare creasta, fiind acoperita de jneapan. Este momentul sa il ocolim, coborand un mic horn si urcind un altul. Pare interesant la inceput, insa la un moment dat intram intr-un labirint de jneapan, stanci si pasaje expuse. Arbustii sunt atat de desi uneori ca nici nu stii daca sub tine este pamant, sau pasesti pe deasupra haului. Trepiedul de pe rucsac se agata de orice, facandu-mi inaintarea un calvar.
Este o lupta infernala sa razbati pe aici, insa nu avem de ales. Dupa cateva ore jneapanul se termina si ajungem intr-o zona cu bolovani de toate dimensiunile, aruncati peste tot. In acest loc, o surpare a muntelui, a creat un labirint incredibil, format din blocuri ce ating dimensiuni impresionante. Trebuie uneori sa ii cataram, alteori sa ne taram pe sub ei si ne schimbam directia de mers de zeci de ori. Intr-un final ajungem la padure, unde incepem sa coboram o panta destul de abrupta. Printre copaci parca zaresc o poteca, sper sa nu ma insel... ajung la ea si vad si un marcaj turistic, aprope ca nici nu mai conteaza unde duce, pentru ca este o adevarata binecuvantare. Dupa sapte ore de mers, printr-un peisaj cu adevarat salbatic ajungem in sfarsit la cabana, am strabatul cel mai greu traseu din proiect de pana acum, in cel mai mic parc national al tarii. O fi creasta Pietrei Craiului mai impunatoare si mai lunga, insa cea a Builei este cea care mi-a dat mai multe batai de cap.
Aventura noastra din Parcul national Buila – Vanturarita, a inceput intr-o zi de iarna. Initial m-am gandit ca o abordare in acest anotimp ar fi una extrem de interesanta. Am ajuns la sediul parcului, iar de aici am plecat la Manastirea Arnota, unde urma sa fiu cazat pentru cateva zile, timp in care sa pot fotografia in voie aceasta prima zona. Spre dupa-amiaza a inceput sa ninga si chiar ma bucuram pentru zapada proaspata, chiar daca era si din cea veche din belsug. Seara am iesit la o plimbare prin Cheile Bistritei din apropiere si am fotografiat raul incarcat de zapada. A doua zi de dimineata, urma sa ies intr-un punct de belvedere pentru rasarit, insa ninsoarea a cazut continuu si peste noapte si norii nu au vrut sa se risipeasca. Seara si dimineata urmatoare au fost identice, iar prognoza nu se arata foarte imbucuratoare. Dupa trei zile in care nu am vazut nici macar un petec de cer si in care a nins aproape fara oprire, am luat decizia sa ma intorc acasa si sa revin intr-o perioada mai primitoare.
Buila – Vanturarita este cel mai mic parc national din tara si face parte din Muntii Capatanii, aflandu-se in partea de sud-est a acestora. Desi suprafata parcului este de doar 4186 de hectare, creasta calcaroasa ofera un peisaj foarte spectaculos, cu abrupturi interesante si vegetatie specifica. Curmatura Builei, o sa bine conturata, fragmenteaza creasta in doua, partea dinspre sud-vest fiind Creasta Builei, iar cea dinspre nord-est, mai inalta si mai masiva, Creasta Vanturarita. Cel mai inalt varf se afla in acest ultim tronson, este numit Vanturarita I si are 1885m.
Pentru a doua parte a vizitei noastre in acest parc, am ales toamna, ce ne permitea deplasarea prin zone in care in iarna nu am fi avut acces datorita zapezilor foarte mari. De data aceasta ne-am ales ca punct de start Cheile Cheii, aflate in marginea extrema a parcului. Aceste chei, desi nu sunt extraordinar de lungi, sunt foarte spectaculoase. Intr-una dintre turele de aici, am ales sa le strabatem, urmand ca spre seara sa iesim intr-un punct de belvedere. Ziua destul de ploioasa era tocmai buna pentru un astfel de traseu.
Nu stiam la ce sa ma astept de la aceste chei, desi auzisem ca sunt foarte spectaculoase, insa cea mai mare surpriza a fost sa le gasesc complet fara apa. Paraul care strabate valea, dispare chiar la intrarea in chei si mai apare doar in partea de jos. Am fost astfel nevoiti sa ne deplasam pe firul cheilor, printr-un peisaj cu adevarat salbatic si spectaculos, insa singura apa pe care o puteam fotografia, era cea a ploii ce nu prea ne-a dat pace. Primavara devreme, cand se topesc zapezile, sau atunci cand ploua mai abundent, intregul peisaj de aici se transforma, apa strabatand un traseu cu adevarat zbuciumat, fragmentat in sute de cascade si saritori. Chiar daca nu am fotografiat mare lucru in aceasta zona, traseul parcurs a fost unul foarte interesant. Seara am petrecut-o pe o stanca din zona in asteptarea apusului, insa parca lumina interesanta nu vroia nicicum sa apara.
Urmatoarea noastra tura, a fost una mai lunga, in care am strabatut traseul turistic de sub creasta pana in Curmatura Builei, am innoptat la refugiul de aici si ne-am intors inapoi la cabana strabatand intreaga creasta. Prima parte a traseului, desi frumoasa, nu a fost una deosebit de fotogenica, insa seara avea sa imi aduca si lumina mult dorita. Dupa ce ne-am amplasat in refugiu, am plecat in recunoasterea zonei. In urma cu ani buni mai ajunsesem pe aici si stiam cat de cat locurile, asa ca nu aveam altceva de facut, decat sa mi le amintesc. Ziua era frumoasa, lumina din plin, insa la apus au aparut niste nori care nu prevesteau nimic bun. Inca un moment cu lumina buna ratat si puteam sa imi fac deja planurile pentru o alta tura in acest parc. Am avut insa noroc. Lumina calda a serii a inceput sa se asterne, iar peisajul a prins viata. Cand soarele s-a apropiat de apus, iar lumina a devenit foarte calda, am inceput sa ma gandesc la prim-planuri. Cateva crengute uscate, ceva bolovani, cativa arbori in spate si crestele din fundal au constituit decorul perfect... totul in lumina calda a apusului. In sfarsit aveam si eu ce fotografia, asa ca dupa o sedinta ce s-a intins pana tarziu in noapte, am putut sa dorm linistit. Atat de linistit, incat nici macar nu am reusit sa ma trezeasc, atunci cand colegii mei au incercat asta, pentru a asculta un ras ce se invartea prin apropiere, hohotind de zor.
De dimineata m-am trezit, insa cerul paclos nu prevestea o lumina prea interesanta. Cu toate astea m-am mobilizat si am iesit. Am mers in locul gasit de seara si am asteptat, asa cum fac de obicei, rontaind la un pachet de biscuiti. Pacla anunta o lumina fada si difuza, insa am avut parte de ceva neobisnuit, iar totul s-a colorat la un moment dat in nuante de portocaliu si roz de parca nu iti venea sa crezi ca este real. Mi-am incheiat si sedinta de dimineata cu poze frumoase si am plecat in marea aventura de pe creasta. Au urmat sapte ore in care am mers printr-unul dintre cele mai salbatice peisaje intalnite de mine pana acum in cadrul acestui proiect. Un lucru neasteptat pentru un parc atat de mic. Traseul a fost atat de solicitant, incat nici nu m-am mai mobilizat sa scot foarte des aparatul din rucsac, mai ales ca unele pasaje, destul de expuse, cereau o atentie deosebita.
Chiar daca relativ scurta si cu multe probleme, datorita vremii capricioase, tura din acest parc a fost una deosebit de fotogenica, in cele cateva momente prielnice. Creasta Builei – Vanturarita, mi-a oferit pe langa unul dintre cele mai grele si solicitante trasee, oportunitatea sa realizez una dintre cele mai apreciate imagini din proiect. M-as intoarce oricand in aceste locuri, insa probabil ca nu voi mai vrea sa mai strabat inca o data, portiunea nemarcata de creasta acoperita de jnepenis. Unele lucruri sunt suficiente daca le faci o singura data in viata.
Pe final, trebuie sa le multumesc celor de la parc pentru sprijinul acordat, cabanierului din Cheile Cheii pentru gazduire si lui Marcel Andreescu, care mi-a aratat aceste locuri minunate si care m-a ajutat in teren. Cu siguranta voi mai ajunge prin zona, pentru ca oportunitatea de a vedea Cheile Cheii cu apa prin ele si cu sutele de cascade de acolo, nu este una care sa fie ratata. Data viitoare o sa facem o plimbare in Piatra Craiului, fratele mai mare al Builei, si o sa intram in lumea mirifica a caprelor negre. Cu acest ultim capitol, vom incheia si prima parte a proiectului Romania Salbatica, cea dedicata parcurilor nationale.
Drumuri bune si poteci insorite!
Articol si fotografii de Dan Dinu
Echipamentul folosit a inclus un Nikon D3s, Nikkor AF-S 16-35mm f/4 G ED VR, Nikkor AF-S 24-70mm f/2.8G ED si Nikkor AF-S 70-300mm f/4.5-5.6 G IF-ED VR.
romania salbatica, dan dinu
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot