"Istoria credintelor si ideilor religioase", Editura Stiintifica, 3 volume, Mircea Eliade, anul 1987. Le vad parca si acum, mari, groase, intimidante, intr-o biblioteca comunista care umplea aproape jumatate din sufrageria de 15 metri patrati; stateau disproportionate printre celelalte carti, acoperite de o pelicula subtire de praf, in asteptarea varstei la care puteam sa pricep ceva din ele...
A fost primul meu contact cu ideea ca biserica pe care o vedeam din balcon, crucea la care ma punea bunica sa ma inchin la slujba, icoanele, negrul sutanelor si clopotele care rasunau duminica, nu sunt totul. Erau parte a universului meu, da, dar cu siguranta mai trebuiau sa fie si altele.
Odata ajuns in Cambodgia, ani mai tarziu, paginile cartii mi se redeschideau in fata, in timp ce portocaliul patruns de lumina soarelui asiatic ne invada simturile.
Este momentul culminant al reportajului nostru, motivul central pentru care veniseram aici cu 4 aparate, 6 obiective, trepiede, 2 avioane, zile neplatite la serviciu, entuziasm si un imens chef de a "Vedea".
Buddhismul! In sfarsit fata in fata, o mare imensa de portocaliu si rosu inchis, chipuri copilaresti,
inocente, cu privirile lasate in jos si miscari suave, neindraznind parca a-ti taia calea...
Ii vezi peste tot, de obicei pe la marginea drumurilor, mai usori ca aerul, pierduti printr-o multime pe al carei tumult nu vor parca sa il deranjeze.
Ca de fiecare data, inaintea unei astfel de excursii, nivelul nostru de documentare asupra Buddhismului, obiceiurilor si comportamentului lor, a fost unul in mod intentionat minim. Cam ca si atunci cand inviti o fata in oras, parca nu vrei sa-i vezi CV-ul inainte... Intentionam sa ne lasam purtati de simturi, de ei si mai ales de admiratia pe care o simteam fata de ceva atat de frumos!
Ca atare, in primele zile am fost intr-un blocaj maxim! Fata in fata cu ei, singurul lucru pe care il simteam era o smerenie totala, iar tacerea, privirile blande si miscarile agale ne blocasera parca aparatele la gat. Si chiar mai mult de atat, atitudinea lor se oglindea in noi, realizaseram ca le imitam mersul, gesturile si chiar felul de a privi atunci cand ne gaseam in preajma lor. Era singurul mod in care stiam a raspunde acelei perfectiuni a bunului simt.
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot